am primit observatia cum ca romanul e prea fragmentat!!! am dat raspuns aici
http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=31122
(comentariu momentan la aprobat) De aceea ma gandesc ca unii nu isi dau seama de realitatea ca ei citesc fragmentat, nu romanul e fragmentat, asa ca aici voi posta toate episoadele si vor putea fi citite la rand.
Cap.I
duminica ne odihnim. Si putem reciti la rand cele 4 capitole de pana acum:
Cap.I
Dimineaţa aceea avea o greutate aparte; în depărtare aburii se ridicau de pe câmpul din jurul mahalalei în care locuia, norii aveau o consistenţă aspră, parcă erau încărcaţi cu zgură.
Se dădu jos din pat şi se apropie de geamul fără perdele, aburit şi uşor murdar. În jurul blocului sărăcăcios de la marginea Giurgiului o şatră de câini făceau o gălăgie infernală, femeile care plecau spre fabrici se adunau instinctiv în grupuri şi se uitau chiondărâş la javre, pe sub căciuli şi baticuri. Aceasta e marea zi, îşi spusese Beia. Ziua când va da totul sau nimic. Astăzi se va cunoaşte cu adevărat, va observa toate mişcările sufletului său încercat de greutăţi, ale sufletului său de chitarist aţipit care trăia, de la o vreme, pe o coardă care vibra necontenit. Se uită după şlapii rupţi, dar negăsindu-i renunţă şi cu ţigara în colţul gurii se duse în baie. Mirosul înţepător al rufelor din cadă îi aminti de singurătatea în care se zbătea de la o vreme, de când Gigica plecase departe.
Atât de departe încât… Dar nu e loc astăzi pentru nostalgii, astăzi trebuie să fie lucid, mai lucid ca niciodată. Trebuie să fie actor, regizor, scenarist şi martor. Să trăiască din turnul de fildeş al conştiinţei fiecare mişcare. Aceasta este marea provocare, de fapt. Nu actul în sine. Nu. Actul acesta poate fi făcut, de fapt chiar este făcut, în fiecare zi de tot soiul de cretini, de oameni mai apropiaţi de animale decât de semenii lor. Chiar acum, când el urmăreşte jetul galben care izbucneşte de sub pântece şi clocoteşte în apa albăstruie din wc, undeva, mai departe sau mai aproape, un prost face aceeaşi faptă pe care o plănuieşte el. De fapt e mult spus o plănuieşte.
Beia înţelesese instinctiv şi nu printr-un lung proces deliberator şi analitic, faptul că tocmai un plan amănunţit îl poate îngropa. Da, paradoxal, lucrurile mari se prăbuşesc prin exces de planificare, de raţiune.
În această faptă instinctul e cheia. Instinctul animalic pe care trebuie să îl lase să urce la suprafaţă, ca dorinţele sexuale, ca foamea şi setea. Să le creeze drum liber, condiţiile de manifestare, şi ele vor vorbi. Pe limba creaţiei, pe limba naturii. Cea mai adevărată dintre toate. Originara. În minte îi veni imaginea unui leu care doboară o antilopă. El nu gândeşte, nu-şi analizează actul, nu-şi calculează viteza atacului. Este făcut să ucidă şi o face. În actul desprins de raţiune, în actul izvorât din instinct este cheia reuşitei însângerate.
Puse ibricul pe foc şi merse spre calculator. Albastrul acela atât de drag al site-ului Evropeea i se răspândi în toată retina ca un medicament efervescent. Dădu febril de rotiţa mouse-ului, ultimele comentarii, Bordaj, Elena Bomba, o clonă, două, ah, Nefericescu Spirtual. Click. Citi răspunsul pe care Spirtual, la miez de noapte, i-l adresase: „bătrâne chitaroz, nu mai poţi…”.
Dintr-o mişcare împinse jos cu cotul sticla de bere pe jumătate goală şi se lăsă pe spate. Fotoliul de director îl primi cald, mulându-se pe coloana lui, ca o femeie. Se pipăi între picioare şi imediat nişte furnicături începură să se răspândească în tot corpul. Imaginea unor ciorăpei albi şi a unor picioare gingaşe care îl mângâie pe sub masă îl făcu să accentueze apăsarea în zona intimă. Dar nu, astăzi, mai mult decât oricând are nevoie de energie. Se sculă cu hotărâre şi se duse în bucătărie. Cotrobăi după cafea, prin dulapul suspendat uşor strâmb. Nici un dulap nu eşti în stare să pui ca lumea, spusese Gigica în acea zi, în ziua despărţirii, şi el plecase la bar să-şi stingă năduful cu o bere. Obişnuia să spună bar la acea bombă nenorocită amenajată în garajul lui Nea Costică de ginere-său Relu, proaspăt taximetrist. Uneori se lua în râs, autoironia pe vremuri era un medicament care încă îl mobiliza: marele profesor Beia, cititul, versificatorul şi prozatorul talentat, cel care, după opinia profesorilor din facultate, avea să ajungă departe…
Şi poate ar fi ajuns. Dar în alte condiţii, în altă ţară, în altă lume din cele posibile. Cine spusese chestia asta cu lumile posibile? Probabil unul care avusese parte de una normală. Viaţa lui decursese lin până la momentul Refuzului. Din ziua când maiorul Reche Jan îi făcuse propunerea să colaboreze pentru binele partidului – aşa era formulată ideea să ajungă un turnător nenorocit – toată viaţa lui se îndoise ca o lingură atinsă de degetele suprafireşti ale unui paranormal sovietic. Refuzul său fusese primit, în primă fază, cu acea şiretenie străvezie, acele şabloane care aveau rolul de a-ţi adormi conştiinţa, dar nu într-atât de mult încât să nu te simţi vinovat că eşti totuşi un turnător şi meriţi orice ţi-ar fi făcut EI: dumneavoastră sunteţi un om de valoare, domnule Beia, un profesor, un viitor literat cunoscut şi apreciat. Chiar am auzit de curând că lucraţi la un roman. Păi oamenii ca dumneavoastră, care au ceva de spus lumii trebuie ajutaţi. Ei trebuie să scrie în linişte, să locuiască în apartamente centrale, să fie învoiţi oricând de la serviciu. Editurile mari abia aşteaptă un talent. Ştiu eu sigur. Şi maiorul făcuse cu ochiul acela albastru, care părea un fluture aproape înecat în fumul de kent care se ridica din mâna lui albă. Ciudat de albă. Ca o coală de hârtie pe care se poate scrie orice delaţiune, sau poate o poezie de geniu, ori o declaraţie de dragoste. Sau de război.
Ceva mai liniştit, Beia se aşeză iar la calculator. Sorbi din cafea şi citi: Ecoliteratura de Corbescu. Un râs nebun i se prăvălise din piept peste tastele negre. Aerele pudibonde ale lui Corbescu i se păreau absolut delicioase. Orice ai fi putut spune pe Europeea, dar nu şi fund în varianta mai cunoscută de toată lumea, orice mizerie ai fi putut sugera, dar să nu scrii numele organelor atât de îndrăgite de toţi. Nu aşa înţelegea el literatura, dar în fine, te puteai amesteca în gustul omului? Mai ales că tocmai această pudibonderie îi dăduse prilejul să îşi etaleze capacităţile manipulatorii, intuitive şi empatice şi să-l provoace pe Spirtual, până când acesta cedase nervos şi comisese păcatul de moarte pe Europeea, înjurătura deschisă, neacoperită de metaforă, de aluzie. O mică luptă câştigată, dar nu războiul. Fiara de Spirtual parcă avea şapte capete. Toate regenerabile în progresie geometrică. Sau aritmetică. Hmm. Tăiai unul apăreau două, tăiai cinci apăreau naiba ştie câte, niciodată matematica nu fusese punctul lui forte. Ci cuvântul. Dar astăzi va câştiga războiul cu sine, în primul rând. Sorbi din nou din cafea şi aburii aromaţi i se condesară deasupra buzei de sus, gâdilându-l. Luă în mână cuţitul de pe masă şi-l scoase din teacă. Se oglindi în latul lamei şi prin canalul destinat scurgerii sângelui chipul lui era mai alb ca niciodată şi lung cât o viaţă de om.
***
Cap.II
Mangalia este superbă la începutul iernii. Cei care văd marea doar vara nu ştiu aerul acela sărat şi răcoros din noiembrie, nu cunosc sobrietatea gri a plajelor inundate de păsări care se luptă pe câte-un stârv de delfin. În astfel de momente înţelegi marea, nu atunci când cearşafurile puse unul lângă altul formează un uriaş costum de clovn. Nu e ca în zilele toride, când manelele răsună pe tot litoralul şi miroase a mici şi pizza. Într-un bloc aflat la numai câteva minute de ţărm, Nefericescu Spirtual se bucura de ultimele momente petrecute alături de iubita sa. IBG, pe numele adevărat Illona Bâzdâc Gore, făcea mari eforturi pentru aceste întâlniri tot mai rare. De la o vreme începuse să se gândească asupra relaţiei lor şi lucrurile păreau tot mai complicate. Totul începuse cu câteva luni în urmă, când flirtase pe messenger cu Spirtual. Aerul de învingător pe care îl afişa el permanent, virilitatea cu care scria orice, mobilitatea gândirii şi simţul limbii române deosebit de tăios, toate pe fondul unui umor întotdeauna agresiv formau un coctail interesant pentru o femeie încă tânără. Dar şi o sumă de simptome, nişte apărări străvezii pentru orice ochi experimentat. Spirtual fugea de ceva, dădea cu pumnul pentru a împinge pericolul şi nu pentru a-i cauza vreun neajuns. IBG era cunoscută în cercul ei drept „mama răniţilor”. Nu exista campanie umanitară de care să audă şi să nu se lege să ajute, se implica în toate fleacurile dubioase cu acea puritate care te face să te întrebi ce neîmpliniri se ascund în sufletul acestui om care fuge de sine, trăindu-şi viaţa prin alţii.
„Nimeni nu poate iubi ca tine, Illona, atât de crud şi de pur deodată” îi spusese Mihai pe patul de moarte, în urmă cu câţiva ani, în acel spital de provincie, după peste doi ani de suferinţe grele. Pe Mihai îl cunoscuse în facultate şi fusese o dragoste urnită cu greu. Exact opusul iubirii la prima vedere. Se tatonaseră îndelung, contratimpii păreau regula după care bătea ceasul lor interior. Când ea simţea că e pregătită, el începea să dea înapoi, pentru a reveni după o perioadă, mai palid şi parcă mai înalt, în holul blocului ei din Dorobanţi, pentru a o conduce la cursuri. Urmase un doliu atât de lung încât hainele negre îi pătrunseseră în trup, învelindu-i fiecare organ. După o vreme încercase câteva relaţii, toate începute la o cafea şi sfârşite câteva zile mai târziu în acelaşi fel: cu o partidă de sex în „blocul GEPA”, cum îi spuneau cei din zona Dorobanţi-Perla şi cu promisiunea „ne sunăm”. La un moment dat Illona se surprinsese că frământă în creier şabloanele tuturor nefericitelor şi abuzatelor sentimental: bărbaţii sunt nişte porci, nu vor decât să ţi-o tragă. Şi apoi, câţi bărbaţi de peste 35 de ani sunt singuri şi în regulă? Ori curvari, ori beţivi, ori violenţi şi geloşi până la patologie. Ori toate deodată. „Sunt aproape o Elena Cârstea”, se ironiza Illona uneori.
Relaţia cu Spirtual dezgropase din ea acea Illonă de care fugea mereu: mămoasa, tandra şi supusa, cu acel spirit de sacrificiu dus aproape de masochism, femeia care se simte vinovată pentru tot şi care trebuie să sufere enorm ca să fie fericită cât de cât. Spirtual plângea des. În genunchi, cu capul pe genunchii ei plini şi albi plângea ca un copil, de fiecare dată când gemetele mamei lui se auzeau din camera alăturată. Ea stătea la pat de câţiva ani, un stupid accident de maşină o adusese într-un stadiu de suferinţă pe care nu-l merită nimeni. La colţul blocului, aproape de centrul de pâine, era o trecere de pietoni. O începătoare oprise, ea începuse să traverseze, pe banda a doua venea un bmw cu viteză, ea se dădu înapoi, tocmai când începătoarea pornise în trombă. Simplu şi predestinat. Spritual plângea pe genunchii Illonei, care îi lua capul în mâini şi după câteva minute îl conducea între pulpele ei fierbinţi. Totul se termina într-o baie de sunete uşoare care înfloreau prin ziduri peste trupurile celor trei locuitori ai casei. Apoi, de fiecare dată, Spirtual era parcă prins de turbare, în loc să se relaxeze se arunca la calculator şi începea să scrie ca un robot tot felul de texte, se implica în certuri interminabile pe site-ul Evropeea sau creiona o nouă strategie pentru oamenii pentru care lucra. Spirtual intră în bucătărie, luă ibricul cu cafea, făcut mai devreme de Illona, îşi turnă o ceaşcă şi se aşeză cu coatele pe marginea geamului. Ţărmul mării se acoperise iarăşi de pescăruşi, păsările atât de îndrăgite de turiştii naivi care nu cunosc natura agresivă a păsărilor. Pescăruşul gunoier, pescăruşul care se împerechează pe stârvul belenelor eşuate, pescăruşul aproape om. Sorbi din cafea şi printr-o simplă asociere de idei ajunse la Corbescu. Se întrebă ce îl face pe acest intelectual veritabil să se complacă patronând o cloacă literară ca site-ul Evropeea. Un loc unde câţiva scriitori autentici se amestecă fetid cu nişte persoane fără nume, fără curajul susţinerii propriului verb. Ca şi el, de altminteri. Spirtual realiza de multe ori că frica e cea care îl face să fie agresiv, şi nu altceva. „Ei nu ştiu ce trăiesc eu, ei nu au habar cum trebuie să împuşc fiecare bănuţ pentru a-mi hrăni mama. Mă crede cineva tâmpit să cad în fund la balivernele lui Oprescu?”. Illona îl cuprinse cu braţele şi părul ei îi gâdilă ceafa.
– M-ai speriat!
– Ce-ar fi să-l laşi în pace? Merită atâta timp pierdut?
Iar începea discuţia de care îi era silă. Îi mai spusese de multe ori că cearta cu Beia îl energizează, îi dă forţă pentru întreaga zi, că pur şi simplu îl inspiră.
– Las’ că nu moare bătrânul chitaroz din asta.
Illona renuţă şi îşi aprinse un Winston.
– Dă-mi şi mie una, spuse Spirtual.
Trase un fum în piept şi îl ţinu până la sufocare. Îl dădu afară cât putu de încet, într-o extraordinară probă de voinţă. Încerca să expire cu atât mai lent, cu cât tot corpul urla după aer. Un instinct al morţii care pe Illona o speria de fiecare dată. Apoi dădu cu mâna prin fum ca şi cum ar fi încercat să scrie ceva. Iisus scrisese pe nisip nişte cuvinte pe care nu le ştie nimeni. El scria în fum, în virtual, şi îl parodia pe Dumnezeu. În episoadele lui pline de bravadă îl punea pe Dumnezeu să se masturbeze, ca să nu o facă el. Îi arăta pumnul Creatorului, spunând tuturor, indirect: iată ce puternic sunt, nici de Dumnezeu nu mă tem, nu are rost să vă puneţi cu mine. Illona ştia că aceste episoade marcau începuturile căderilor lui periodice în alcoolism. Erau primele gesturi ale neputinţei din care ea era datoare să-l scoată.
Departe, la sute de kilometri, cineva agita cu mâna stângă un cuţit prin fumul altei ţigări, creând o haină albăstruie pentru un trup imaginat îndelung.
***
Cap.III
Maiorul Reche Jan îşi freca mâinile mulţumit. Totul era cum nu se poate mai bine, cariera sa era eliberată de tot ce o parazitase timp de ceva vreme. Avusese parte în ultimii ani de câteva momente de răscruce, când cu toată experienţa lui bogată, cu toată şcoala serioasă făcută în anii 70, plus specializările cu maeştri ai KGB, trebuise să recunoască faptul că viitorul său ţine de nişte planuri pe care nu le putea controla deloc. În biroul luxos din Strada Biruinţei – Pantelimon – unde funcţionează un sediu acoperit al SRI, maiorul îşi turnă un pahar de J&B. Îşi aprinse un trabuc şi pufăi într-un fel care îl făcea să se simtă ca un actor care joacă într-un film cu mafioţi. Tovarăşii – căci aşa le spunea în sinea lui, erau tovarăşii lui de-o viaţă, chiar dacă măştile şi le schimbaseră de o vreme – lucraseră genial. Cine ar fi putut crede că în sediul societăţii de salubritate Rozal funcţionează sub acoperire Biroul de Monitorizare Internet?
„Oamenii au oroare de gunoi. Când le miroase urât, când se gândesc la gunoi, la resturi, se simt în contact cu toate lăturile fiinţei lor, cu acele lucruri pe care trebuie sa le uite, să le nege. Asta inconştient, desigur” spusese unul din analiştii biroului, un ins pe care nu dădeai doi bani când îl vedeai pe stradă. Nimeni nu ştia cum îl cheamă cu adevărat, protocolul era să fie interpelat cu „A 4”, de la Analist 4. Cifra patru era, desigur, aleasă la întâmplare, un duşman din exterior nu putea deduce că în birou se află obligatoriu măcar patru analişti. Şoarecele de bibliotecă, după cum îi spuneau tovarăşii când vorbeau relaxat la un pahar, venea la birou cu o Dacia Nova, avea la mână un ceas rusesc de peste 25 de ani, purta nişte costume ponosite şi pantofi parcă făcuţi special pentru pensionarii morţi de foame ai tranziţiei. Talpă ca de bocanci, piele groasă, nemuritoare. Umbla vorba că în realitate are conturi importante în bănci din vest, că cei doi băieţi ai lui au reuşit în afaceri cu ajutor din umbră. Dar înţelegerea era ca el să nu beneficieze direct de nimic. Sau nu în mod vizibil, în tot cazul. Maşinile, hainele, epatarea în general este pentru oamenii slabi. Puterea e alta, puterea de a mişca lucrurile, de a determina fenomene sociale, de a urca sau coborî un om. Un om important. Tuareg sau Q7 au toţi ţiganii, manelişii şi fotbaliştii fără minte. Dar poate toate acestea erau doar nişte intoxicări ale Contrainformaţiilor şi analistul era doar un angajat dedicat şi atât.
Şi cât cinism era în această acoperire deşteaptă! Internetul şi gunoiul – o analogie perfectă.
Portarul – Nea Gigi, cum îi spuneau toţi cu simpatie – avea instrucţiuni precise: când venea cineva trebuia să vorbească agramat, dacă se apropia vreo femeie de chioşcul de la bariera imensă din dreptul intrării trebuia să se scarpine la testicule, cu acel gest al puştilor manelişti care vor să atragă atenţia pirandelor de cartier asupra lor. Nepoliteţea şi prostia lui Nea Gigi trebuia să fie primul filtru. Nu aveau nevoie de jurnalişti cu camere ascunse sau alte probleme. Nea Gigi era specialist în filaj şi un fin psiholog, chiar dacă nu avea facultatea făcută. Îi ajungea să se uite la un grup care stătea de vorbă undeva şi să spună cam care sunt relaţiile dintre oamenii de acolo. Putea citi pe buze, era suficient să arunce un ochi pe monitorul legat la camera de luat vederi de mare putere aflată pe clădire şi ascunsă într-un coş ruginit, ca să-ţi spună ce vorbeau unii care stăteau în staţia de autobuz de la aproape un kilometru distanţă. Nea Gigi avea strategii felurite: dacă indiscretul care apărea nu lua viteză după primele agramatisme şi mârâieli plasate strategic în punctele cheie ala conversaţiei, atunci tonul se schimba, căpăta ceva slugarnic şi se oferea atât de mult să ajute, insista aşa de greţos dând impresia că se gândeşte numai la un mic ciubuc încât interlocutorul pleca scârbit în câteva minute. Sau îl ruga pe om să stea cinci minute la intrare, cât se duce el să-şi cumpere ţigări. „Ori poate vreţi să vă duceţi dumneavoastră” – formula asta dădea gata pe oricine.
Reche Jan privi în pahar, se minună de sclipirea lichidului roşiatic în care lumina deschidea un ochi de o luciditate înspăimântătoare. Maiorul fusese spălat de colegi, când presa începuse să facă tam-tam pe tema vilelor lui de la Breaza şi Bucureşti şi pus în fruntea Biroului datorită calităţilor în comunicare. Era renumit pentru faptul că niciodată nu dăduse cuiva o palmă. Şi asta era lucru mare, mai ales în anii în care ei, securiştii, puteau face orice. „Nu e cazul de bătaie, de schingiuri. Astea sunt primitivisme care nu îşi au locul în zilele noastre” spunea maiorul, cu ton academic, din când în când. „Oamenii trebuie agăţaţi de slăbiciunile lor, de fricile şi speranţele lor, oamenii sunt ca nişte copii proşti. Dă-le dreptate, laudă-i şi dă-le de lucru”. Felul lui subtil de a se relaţiona atrăsese în Birou oameni de acelaşi calibru. Colaboratorul pe linie juridică, Bordaj, era şi un tip de nădejde, genul care nu te lasă la greu. Bordaj venise cu ideea creării site-ului Evropeea. Pentru aceasta nu era altul mai potrivit drept paravan decât Corbescu, fostul lui coleg de facultate. Idealismul lui Corbescu, preţiozitatea sa intelectuală, dar mai ales marele păcat din trecut îl făceau un candidat perfect pentru folosirea „în orb”. Asta însemna că obiectul manipulării securistice nu trebuia să aibă habar de scopul adevărat al acţiunilor la care lua parte. Metoda mai era numită de Bordaj „Fraieru’ cu cioc”.
„Este mai simplu să creăm locurile de adunare ale prostimii, decât să le creeze alţii şi noi să trebuiască să ne infiltrăm şi să le controlăm apoi” explicase Bordaj de la înălţimea celor 1,90 metri. Era un bărbat de o frumuseţe dură şi angelică în acelaşi timp, putea juca oricând rolul de sosie a lui Pierce Brosnan. Reche Jan trebuise să recunoască valabilitatea metodei, mai ales că nu era o invenţie a lui Bordaj. Acelaşi truc fusese folosit de GRU în Eleveţia, prin anii 70, când construise prin interpuşi mici hoteluri cochete şi oferise pachete atractive de excursii, mai ales pentru angajaţii bazei militare americane din Berlinul de Est.
Era complicat să intervii în alte hoteluri, să dai găuri în pereţi, să instalezi aparatura operativă de ascultare, să controlezi mereu dacă nu s-au infiltrat şi ceilalţi. Mai bine făceai hotelul şi aranjai ca pliantele turistice să ajungă unde trebuie. Voila! Militarii băuţi şi hrăniţi bine vorbeau mult în plus şi totul era speculat de specialiştii sovietici. Era un colonel american pasionat de timbre? Nicio problemă, timbre se găseau destule. Era unul căzut în patima curviei? Se găsea o studentă care avea nevoie de gazdă.
Deci, Bordaj îşi întâlnise întâmplător fostul coleg de facultate în dreptul restaurantului Dunărea – un vechi loc de adunare a tovarăşilor de la interne – şi cum avea un eveniment fericit în familie, naşterea unui nepot, făcuse cinste cu generozitate. Tărie, friptură, ţigări fine. Corbescu era parcă neschimbat, tot plin de teorii, mereu gata să ţină o cuvântare, şi fusese de acord imediat că libertatea de expresie trebuie folosită: e o datorie chiar să facem ceva! anunţase ceremonios Corbescu după trei pahare de whisky. Bordaj avea banii pentru începerea unui site şi a unei reviste – sortite din start falimentului, fiindcă atunci când e vorba de articole scrise de personalităţi pentru o revistă nu mai poţi interveni cu mare eficienţă în derularea lucrurilor – şi totul se pusese pe roate. Întâlnirea se încheiase cu propunerea lui Bordaj de a vizita nişte puştoaice literate, pe care le ştia prin căminele din Grozăveşti. Aici Corbescu parcă se trezise, devenise serios şi spusese că asta nu se poate.
„Deci aici trebuie săpat”, îşi spusese Bordaj câteva ore mai târziu, în timp ce îşi redacta raportul la sediul Rozal.
***
Cap.IV
Profesorul Beia sorbi din paharul cu capucino şi forfota din Mc’Donalds-ul din Constanţa – zona Delfinariului – se strângea în jurul lui ca un halou de sfânt căzut. Condusese câteva ore fără oprire şi era puţin obosit. În portbagaj pusese o serie de lucruri: folie de plastic, hârleţ, sfoară, saci, o sticlă de la Sprite plină cu motorină. La câteva mese în faţa lui un tânăr cu moacă de student frunzărea „Dilema”.
„Pur şi simplu nu văd care este diferenţa majoră dintre mine şi Patapievici. Alta decât tupeul cu care propria gândire e aruncată pe tarabele Rodipetului, în talk-show-urile de la Realitatea şi B1 şi de fapt cam peste tot pe unde e loc.” Beia înţelesese de multă vreme că aproape totul până la urmă e o chestie de conjunctură şi de pliere pe şansa oferită de întâmplare. O treabă apropiată de ştiinţa întinderii pânzelor unei corăbii. Cineva sau natura porneşte vântul şi tu trebuie să ştii să îl captezi şi să-l foloseşti în interes propriu. Şi asta cu atâta naturaleţe şi graţie încât din afară să pară că n-ai făcut nimic, totul a fost o chestie de noroc.
Diferenţa dintre succes şi ratare, VIP şi cerşetor, literat autentic şi hărţuitor pe site-uri ca acest nebun de Spirtual care îi tulbură fiinţa din temelii, este de ordin infim. Iată, dacă în clipa asta ar intra pe uşă fostul lui coleg de facultate Radu V. Pop, actualmente scriitor de succes şi prieten la cataramă cu Dinescu – cu care se aude că trage nişte beţii crunte „la cetate”, în compania câtorva ţigănci bucătărese foarte arătoase – viaţa lui ar lua altă întorsătură.
Ar renunţa pentru moment la intenţiile vis-a-vis de Spirtual, ar merge la o băută cu Pop, ar găsi apoi un pretext să îl revadă la Bucureşti, i-ar lăuda opera din care citise numai jumătate de roman – primul şi cel mai prost, din câte spuneau criticii – şi-ar vinde căsuţa moştenită de la părinţi, aflată la marginea Giurgiului şi cu banii ăia ar începe să se învârtă în lumea bună, alături de Pop. Dacă ar fi cumpătat, banii i-ar ajunge o perioadă lungă de timp, suficient cât să-şi facă relaţii în lumea publicistică, în mass-media şi în afaceri. Şi-ar schimba janghina asta de maşina care scârţâie cumplit, ar cumpăra în rate un jeep, s-ar înţoli bine, şi-ar trage un ceas de câteva mii de euro, un smart-phone, ar închiria două din cele trei camere ale apartamentului din Giurgiu ca să aibă de carburant pentru jeepan şi drumul spre succes ar fi deschis. Banii şi succesul funcţionează după principiul magnetismului. De unde vorba genială din popor „ban la ban trage şi păduche la paduche”. Ba mai mult decât atât, pentru un manipulator de calibru, cum e el, este suficient să pară că ai, că eşti, că poţi, pentru ca lumea să o ia de bună şi să te încarce cu valorile la care visezi. Ajuns în preajma oamenilor care contează în media, în cultură şi în afaceri ar fi suficient să scoată un pamflet cum aruncă atâtea pe Evropeea, în războiul cu Spirtual şi ar avea uşi deschise. Chiar şi Patriciu, Voiculescu sau Vântu ar putea fi interesaţi de el. În scurt timp, cu şarmul de care poate da dovadă în momentele bune, cu aspectul lui atrăgător, cu pamfletul, cu chitara şi versul năbădăios pe care îl poate produce la comandă, ar ajunge nelipsit de la petrecerile grangurilor, în compania băieţilor de la Realitatea-Caţavencu sau de la Antene. Poate ar avea propria emisiune, sau Humanitasul i-ar scoate cartea de pamflete politice pe care ar putea s-o scrie, dacă şi-ar pune mintea şi ar fi motivat, în jumătate de an.
„Ei, dacă Dumnezeu chiar există, dacă îl interesează de sufletul meu, dacă ”are un plan cu fiecare” după cum spun panaramele alea de sectanţi care tot vin la uşa mea cu pliante ridicole, să facă acum o asemenea minune. Şi atunci da, aş crede iar.” Relaţia profesorului cu Dumnezeu era o chestiune de offtopic a conştiinţei. Pe vremuri aveau o relaţie specială sau aşa credea el, dar după întâlnirea cu maiorul Reche Jan totul se schimbase.
„Trebuie să las gândurilea astea acum. Să mă relaxez: calm, calm şi relaxat, analitic” se sugestionă Beia. Îşi roti privirea prin sala plină de puştime. Prezenţa lui acolo, la acea oră, putea să fie o greşeală. Nu vezi mulţi oameni de vârsta asta pierzând timpul la ora prânzului în Mc. Deodată intră o femeie plinuţă, la vreo cincizeci de ani, rujată din plin, cu sâni imenşi. Pe Beia îl trecu un fior. Femeia semăna izbitor cu Elena Bomba, ultima care îi mai trezise vreun interes real. „Ce o mai face Elena?” Dar îndepărtă cu energie acest gând şi începu să cotrobăie prin geantă în căutarea ziarului Libertatea. Dacă va face nişte shudoku îşi va reveni şi se va putea concentra la ce are de făcut. Din neatenţie, cuţitul de vânătoare căzu pe jos şi sunetul puternic al plăselelor pe gresia bej atrase atenţia puştoaicei care se plimba de colo-colo cu un mop. Fată făcu ochii mari, speriată. Beia se ridică fără grabă şi porni spre ea.
***
Elena Bomba stătea relaxată pe patul imens din unul dintre apartamentele de lux ale hotelului Ritz-Carlton din Berlin. Îşi readucea în minte imagini de pe Potsdamer Platz, pe unde hălăduise îndelung. Motiv pentru care o dureau picioarele cumplit. Masca de pe faţă se uscase şi sunetul apei care curgea în cadă o anunţă că e momentul băii relaxante cu plante – unul din obiceiurile ei menit să-i conserve cât de cât frumuseţea altădată devastatoare.
Vremurile când făcea ravagii cu vocea ei minunată printre securiştii strânşi noaptea la Savoy parcă erau din preistorie. Îl cunoscuse şi pe Pacepa, cântase pe genunchii lui, el îi atinsese sânii din greşeală, apoi sobru se scuzase cu răceala cunoscută de toţi. Cu Pacepa nu era de glumit, cand te privea aveai impresia că te poate strivi ca pe un gândac. Iar în privirea lui se citea o intuiţie ieşită din comun, pur şi simplu parcă erai în fundul gol într-o piaţă plină. Se ridică din pat şi o porni, chicotind, spre baie, cu pasul acela special învăţat din Emanuelle: atingea uşor podeaua cu vârfurile degetelor, ca şi cum ar fi fost o aripă, apoi cobora perniţele de sub degete, răsucea puţin piciorul spre exterior, apoi sprijinea toată talpa de sol. Urma celălalt picior, la fel de meticulos şi de graţios. Emanuelle era pentru ea manualul perfect de erotism. Deşi nu putea să nu recunoască deschis că subiectul filmului era absolut imbecil – nişte extratereştri în formă umanoidă stăteau pe o navă şi din când în când se teleportau pe Pământ câtiva, ca să înveţe de la pământeni ce-i pasiunea şi cum se face sex – totuşi nu pierdea niciun episod. Mângâierile erau atât de lente, de aerate, totul părea atât de parfumat încât toată fiinţa ei fremăta la fiecare întâlnire dintre extratereştri şi oameni.
Asta-şi dorea de la un bărbat, tandreţe şi căldură, poate puţină dominare, dar făcută cu tact, să nu se simtă o decăzută.
Nu ce-i ceruse ciudatul acela de Beia la prima întâlnire, când după ce se dezbrăcase la bustul gol în viteză îşi scosese cureaua de la pantaloni şi i-o pusese în mâini: Arde-mă fără milă. Sunt foarte rău şi o merit. Iartă-mă, mămico!
Intră în cada de hidromasaj, luă de pe margine castronul cu frişcă pregătit din vreme, îşi umplu pumnii făcuţi căuş şi fleoşc! Paleaşca de frişcă la plic se întinse pe pieptul ei plin de pistrui.
Exact atunci Bordaj ieşi din aeroportul Tegel şi se urcă într-un taxi. În câteva ore avea să înceapă întrevederea pentru care venise.
Profesorul Beia sorbi din paharul cu capucino şi forfota din Mc’Donalds-ul din Constanţa – zona Delfinariului – se strângea în jurul lui ca un halou de sfânt căzut. Condusese câteva ore fără oprire şi Citește în continuare
Maiorul Reche Jan îşi freca mâinile mulţumit. Totul era cum nu se poate mai bine, cariera sa era eliberată de tot ce o parazitase timp de ceva vreme. Avusese parte în ultimii ani de câteva momente de răscruce, când cu toată experienţa lui bogată, cu toată şcoala serioasă făcută în anii 70, plus specializările cu maeştri ai KGB, trebuise să recunoască faptul că viitorul său ţine de nişte planuri pe care nu le putea controla deloc. În biroul luxos Citește în continuare
Mangalia este superbă la începutul iernii. Cei care văd marea doar vara nu ştiu aerul acela sărat şi răcoros din noiembrie, nu văd sobrietatea gri a plajelor inundate de păsări care se luptă pe câte-un stârv de delfin. În astfel de momente înţelegi marea, nu atunci când cearşafurile puse unul lângă altul formează un uriaş costum de clovn. Citește în continuare
capitolul a fost publicat si aici
Dimineaţa aceea avea o greutate aparte; în depărtare aburii se ridicau de pe câmpul din jurul mahalalei în care locuia, norii aveau o consistenţă aspră, parcă erau încărcaţi cu zgură.
Se dădu jos din pat Citește în continuare
europeea pe wordpress 